Adrian Paunescu

20 iulie 1943 -  5 noiembrie 2010

SUNT EGOIST, NU POT TRĂI FĂRĂ PATRIE

Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,

De câte ori am fost despărţit de ea,

Abia aşteptam să mă întorc şi s-o simt,

S-o gust, s-o miros, s-o cuprind,

Bineînţeles că nu am cunoscut-o

Până la capăt niciodată,

Dar ceva mi-a dat sentimentul

Că am o zare de sprijin,

Un pământ de mormânt,

O intimitate indescifrabilă.

Cu cât îmbătrânesc şi mi-e mai frig,

Cu atât simt nevoia unei camere simple,

Cu sobă mare şi cu cineva,

Mai bătrân decât mine, îngrijindu-mă.

Nu mai vreau complicaţii, mi-e destul să mă luminez

De bucuriile elementare,

O bucată de pâine, o cană cu apă, un foc într-o sobă,

O rudă trebăluind alături

Şi, mai ales, patria,

Nenorocita şi geniala mea ţară

În care, deşi nimic nu merge,

Îmi vine tot mai mult să trăiesc

Şi, dacă nu se poate altfel, să mor.

Spune-mi, tu,

De ce crezi că atâţia dintre noi au plecat?

Te-am întrebat.

Şi tu mi-ai răspuns: din egoism.

Şi eu ţi-am tăiat-o scurt:

Nu se poate vorbi de egoism,

Egoismul cel mai mare e să ai o ţară,

Să te simţi acasă

Să-ţi doreşti toată viaţa o cameră mare de lemn,

Cu sobă arzând şi cu cineva mişcându-se de colo-colo,

Ca şi când ar şi face câte ceva.

Să le simţi pe toate acestea

Şi să ţi se pară imposibil ca ele să nu mai fie.

Nu ştiu exact culoarea ţării mele.

E undeva între culori, deasupra culorilor,

Dar este şi, fără s-o numesc, o deosebesc de toate,

Dimineaţa când mă ridic din somn

Şi caut cu ochii înţelesul locului unde mă aflu,

Ştiu dacă sunt sau nu în ţara mea,

M-am mai şi înşelat uneori,

M-au indus în eroare nişte peisaje de lângă fereastră,

Dar mi-am revenit îndată

Dacă nu o mai recunoşteam ca peisaj,

Ţara mi-era de îndată veşmânt

Şi, dacă nici ca veşmânt nu-mi ajungea,

Îi simţeam aerul.

Şi dincolo de aer simţeam ceva ce nu încape în simţuri.

Acea intimitate care te poate vindeca de nevroză,

Acea intimitate care îţi poate fi suficientă

Când ai pierdut totul,

Acea intimitate care seamănă

Un pic cu tata, un pic cu mama

Şi, în rest, cu iarba mormintelor.

Sunt egoist, îmi iubesc patria,

Mintea mea e prea mică pentru a o înţelege,

Dar sufletul meu are îndărătnicia să o cuprindă întreagă

Şi dacă din ea nu ar rămâne decât un pat de spital

Eu tot aş iubi-o, ca pe un întreg glob pământesc.

Dimineaţa deschid ochii şi o caut

Şi după ce o simt, pot închide ochii la loc

Şi pot să mă concentrez,

Lucrând la capodopera mea,

Care e lacrima.

Eu nu ştiu cum se poate trăi fără ţară,

Eu sunt egoist, eu am nevoie de ţară,

Eu sunt egoist, eu am nevoie de voi toţi,

Care nu mă iubiţi, ci doar aveţi, din când în când,

Câte ceva să-mi cereţi.

Dar eu nu pot trăi fără această Românie nefericită,

Pe care nici n-am tăria să cred

Că aş putea-o face fericită, cu faptele mele.

Nu, ţara nu poate fi iubită la modul condiţional,

Ea nu e operaţiune de bancă,

Industrie agonică sau negustorie de steaguri,

Ea e fatalitate, ea e intimitate, ea e viaţă şi moarte,

Ea începe acolo unde toate celelalte sfârşesc,

Ea e dreptul nostru ultim, la egoism.

Într-o toamnă, când nu mai cad frunzele, ci cad copacii

Şi frunzele stau încremenite în aer,

Ca nişte criterii

Şi Dumnezeu se plânge de dureri reumatice,

Pe laviţa pe care a aţipit

Şi l-a surprins, în somn, bruma,

Mă gândesc la mine şi, fără să vreau,

Ajung să mă gândesc la patrie,

Intimitatea cerului cu lacrima mea.

27 octombrie 2002

Dumnezeu sa-l ierte !